Încheierea Frontului Unic Muncitoresc.
În primele luni ale anului 1944 situaţia militară pe frontul din est se schimbase în mod radical. La începutul lunii martie 1944 Comandamentul sovietic a hotărât să execute mai multe lovituri, prin care urmărea distrugerea trupelor germane din Ucraina şi deplasarea frontului pe aliniamentul Munţilor Carpaţi. Punerea în aplicare a acestor planuri militare s-a încheiat cu eliberarea Ucrainei şi pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul de nord-est al României. La 2 aprilie 1944 guvernul sovietic a remis guvernului României o declaraţie prin care-i propunea încheierea armistiţiului, dând asigurări, desigur fără intenţia de a le respecta, că nu “urmăreşte să dobândească nici o parte din teritoriul românesc şi nici să schimbe ordinea socială existentă în România”. Înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul românesc, se spunea în declaraţie, “este cauzată de necesităţi militare şi de continuarea rezistenţei inamicului”. Peste câteva zile, la 12 aprilie, ambasadorul sovietic Novicov a înmânat prinţului Ştirbey proiectul unei convenţii de armistiţiu care prevedea ieşirea României din război, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, acceptarea frontierei din iunie 1940, plata unor despăgubiri de război şi promitea sprijin în eliberarea Transilvaniei de nord. La refuzul lui Antonescu din 15 mai de a accepta condiţiile de armistiţiu, guvernul sovietic a declarat că necesităţile războiului impun continuarea luptelor pe teritoriul României. Înaintarea armatei sovietice, care lăsa să se întrevadă iminenta ocupare a României, a determinat o adevărată panică în rândul cercurilor conducătoare, dar şi al opoziţiei, care-şi intensifică activitatea atât în interior, cât şi în afară, continuând tratativele cu Aliaţii prin canalele Ankara, Stockholm, Cairo etc.

Pe un asemenea fundal politico-militar, în primăvara anului 1944 tratativele dintre Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist din România intră într-o fază decisivă. După lungi dezbateri şi clarificări asupra unor probleme fundamentale ale mişcării muncitoreşti, dar şi de interes naţional, cele două partide au înlăturat ultimele obstacole care se ridicau în calea înfăptuirii Frontului Unic Muncitoresc. Înfruntând vigilenţa Siguranţei şi a Gestapoului hitlerist, militanţii celor două partide au continuat cu febrilitate tratativele, concretizându-se tot mai mult obiectivele care aveau să stea la baza apropiatei înţelegeri. Încă din primele luni ale anului 1944, organele de informare constatau intensificarea contactelor şi tratativelor în vederea stabilirii unei platforme de acţiune comună între cele două partide. Întâlnirile conspirative dintre delegaţii Partidului Comunist şi P.S.D. aveau loc în casele dr. L. Ghelerter, Constantin Titel Petrescu, Ştefan Voitec, Nicolae Deleanu, Victor Brătfăleanu, Ion Boboc, precum şi în alte locuri ferite de vigilenţa Siguranţei şi Gestapoului german. La tratative din partea P.C. au participat – direct sau indirect – Lucreţiu Pătrăşcanu, Iosif Rangheţ, Petre Constantinescu-Iaşi, Constantin Pârvulescu, Constantin Agiu, Emil Bodnăraş, Mihai Magheru, Vasile Bâgu, din partea P.S.D. – Constantin Titel Petrescu şi Ştefan Voitec, investiţi cu depline puteri de conducerea partidului pentru a purta convorbiri, precum şi alţi militanţi, ca Iosif Jumanca, Theodor Iordăchescu, Ion Pas, Nicolae Deleanu, Zaharia Tănase, Victor Brătfăleanu.

După o serie de întâlniri între reprezentanţii celor două partide, la şedinţa din 10 aprilie 1944, s-a stabilit un acord principial de colaborare. La 18 aprilie 1944 s-a căzut de acord asupra textului Manifestului de 1 Mai al Frontului Unic Muncitoresc, care fusese redactat de Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Voitec. Manifestul a fost predat în ziua de 21 aprilie tipografiei clandestine a partidului comunist care a început tipărirea lui. În amintirile sale Constantin Agiu afirmă că C-tin Titel Petrescu a tergiversat, până în seara de 30 aprilie, aprobarea şi difuzarea manifestului. După definitivarea înţelegerii de front unic, a obiectivelor şi principiilor colaborării, reprezentanţii celor două partide au hotărât, de comun acord, să facă cunoscută opiniei publice vestea înfăptuirii Frontului Unic Muncitoresc cu prilejul zilei de 1 mai, zi care simboliza unitatea muncitorească. Manifestul Frontului Unic Muncitoresc, tipărit cu câteva zile înainte de 1 mai, trecându-se peste neînchipuit de multe dificultăţi, a fost larg difuzat în Capitală şi în marile centre industriale. Manifestul Către întreaga clasă muncitoare! Către poporul român!, lansat de Frontul Unic Muncitoresc, chema: “întreaga clasă muncitoare, pe toţi muncitorii organizaţi şi neorganizaţi, întreg poporul român, toate clasele şi păturile sociale, toate partidele şi organizaţiile, indiferent de culoarea politică, credinţă religioasă şi apartenenţă socială, la lupta hotărâtă pentru: Pace imediată! Răsturnarea guvernului Antonescu! Formarea unui guvern naţional din reprezentanţii tuturor forţelor antihitleriste! Izgonirea armatelor hitleriste din ţară, sabotarea şi distrugerea maşinii de război germane!

La scurtă vreme după difuzarea Manifestului Frontului Unic Muncitoresc, în principalele intreprinderi din Capitală, ca Atelierele C.F.R. “Griviţa”, Uzinele “Malaxa”, S.T.B., “Lemaitre”, S.E.T., “Vulcan”, “Gagel”, ş.a., precum şi în principalele centre din ţară, ca Reşiţa, Ploieşti, Braşov, Timişoara, Galaţi, Iaşi, Bacău, Bârlad, Piatra Neamţ, Arad, Constanţa ş.a. s-au constituit comitete de acţiune, pe bază de front unic, care activau pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în Manifestul Frontului Unic Muncitoresc din 1 mai 1944. Crearea comitetelor de front unic în principalele intreprinderi şi localităţi din întreaga ţară, ca urmare a înfăptuirii F.U.M. la scară naţională, a permis dezvoltarea şi intensificarea activităţii de rezistenţă. În numeroase intreprinderi, ca “Malaxa”, “Ford-România”, “Lemaitre”, “Gagel”, “Mociorniţa”, Arsenalul Armatei, Atelierele C.F.R. “Griviţa”, A.S.A.M., “Cartea Românească” ş.a. din Bucureşti, precum şi la o serie de intreprinderi din Reşiţa, Anina, Ferdinand, Valea Prahovei ş.a., sub influenţa comitetelor de front unic, s-au desfăşurat acţiuni revendicative care, în condiţiile de război îmbrăcau un pronunţat caracter politic.

Imediat după crearea Frontului Frontului Unic Muncitoresc, Partidul Social Democrat a anunţat faptul Internaţionalei Socialiste şi partidului laburist englez. O ştire asemănătoare a fost trasmisă şi presei elveţiene. În acest fel, opinia publică internaţională lua act de realizarea unităţii de acţiune a mişcării muncitoreşti din România, de hotărârea ei de a răsturna dictatura, de a acţiona în vederea întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste, de a alătura România coaliţei antihitleriste, de a restabili independenţa ţării. Presa comunistă vestea înfăptuirea unităţii de acţiune dintre social-democraţi şi comunişti. “Sautăm crearea Frontului Unic Muncitoresc – se spunea în “România liberă” – şi îi chemăm să lupte împreună cu noi pentru realizarea sarcinilor propuse în chemarea sa din 1 mai 1944, adresată întregii clase muncitoare şi poporului român”. Manifestul P.S.D. din 24 august 1944, redactat de C-tin Titel Petrescu, aprecia că “ Frontul Unic pe care Partidul Social Democrat l-a încheiat în spirit de frăţească conlucrare proletară cu partidul comunist a fost primul pas ca să impună prin lupta neînfricată voinţa adevărată a poporului român. Frontul Unic Muncitoresc punându-se astfel în fruntea luptei de salvare naţională”. În acelaşi timp, cu grabă şi naivitate, manifestul proclama necesitatea partidului unic muncitoresc, subliniind că în “acest front unic partidul nostru n-a văzut un vremelnic mijloc de acţiune, oricât de important ar fi el, ci primul pas hotărâtor spre unitatea organică a clasei muncitoare din România, pe care o doreşte şi o revendică cu ardoare întreaga suflare proletară, după aproape un sfert de veac de zadarnică şi păgubitoare învrăjbire”.

Revenind la frontul unic, încheiat în aprilie 1944, vom adăuga, în final, că el a fost conceput de social-democraţi ca un acord de colaborare sinceră, în timp ce comuniştii l-au considerat un mijloc şi prilej de subminare şi asimilare a Partidului Social Democrat. E ceea ce va recunoaşte, voalat, Ana Pauker în ianuarie 1948, în preajma “unificării” celor două partide: “Fireşte, frontul unic nu a fost şi nu a putut fi o idilă, deorece noi nu l-am privit niciodată ca un acord de colaborare de dragul colaborării, ci ca un mijloc de colaborare pe baze strict principiale”, adică pe baza principiilor comuniste.

Pregătirea loviturii de stat de la 23 august 1944.
Loviturile primite în 1944 de Germania pe toate fronturile din partea coaliţiei antihitleriste, cât şi în spatele frontului, din partea mişcărilor de rezistenţă, au fost deosebit de puternice. În acest context internaţional, întreaga evoluţie politică şi militară a României demonstra, în primăvara anului 1944, că mişcarea de rezistenţă a poporului român a intrat în faza decisivă. Agravarea situaţiei social-politice din ţară, ororile şi calamităţile războiului care ajunsese pe teritoriul României, precum şi perspectiva transformării României într-un teatru de război devastator au determinat, în toate categoriile sociale, ca şi în rândul forţelor politice, o stare de îngrijorare şi ostilitate faţă de alianţa cu Germania hitleristă, faţă de continuarea războiului şi de regimul dictatorial însuşi. Această realitate a fost urmărită şi supravegheată atent de cele 11 servicii secrete de informaţii germane care acţionau pe teritoriul României şi a căror menire era să furnizeze date despre situaţia de aici, pentru a evita o defecţiune care ar fi periclitat interesele germane. Ofensiva armatei sovietice pe teritoriul României, bombardamentele masive ale Aliaţilor, precum şi amplificarea luptei de rezistenţă au provocat panică în rândul cercurilor politice guvernamentale, o intensificare a activităţii opoziţiei în căutarea unei soluţii salvatoare. Destabilizarea vieţii politice din România şi pericolul potenţial al desprinderii ei din Axă au îngrijorat aparatul militar nazist, care vântura din nou ideea ocupării militare. Într-un raport al căpitanului Cartellieri, intocmit la Marele Cartier al Führerului, la 14 mai 1944, se semnala că, datorită ultimelor evenimente de război şi bombardamentelor continue, România “a devenit fricoasă şi şovăielnică”. Făcând abstracţie de opoziţia politică, care, după opinia ofiţerului nazist, “şi-a întins întodeauna antenele înspre parte inamică”, adică spre Aliaţi, el aprecia că “şi ultimii români de încredere încep să devină şovăielnici în atitudinea lor”. Deşi recunoştea că există “forţe crescânde care acţionează pentru a impulsiona România înspre desprinderea de noi”, autorul raportului nu împărtăşea soluţia ocupării militare a României.

Starea de spirit antihitleristă a cuprins, rând pe rând, muncitorimea, ţărănimea, intelectualitatea dar şi alte categorii sociale, ca funcţionari, meşteşugari, comercianţi, pensionari ş.a., care au resimţit, într-un fel sau altul, consecinţele războiului. Organele represive ale aparatului de stat informau eşaloanele lor superioare despre faptul că starea de nemulţumire şi revoltă a cuprins toate categoriile sociale. O asemenea informaţie este cuprinsă în raportul Comandamentului de jandarmi Bucureşti (din august 1944) care se încheia cu concluzia că “forţa de rezistenţă şi moralul întregii populaţii s-au diminuat mult în ultimul timp şi continuă fără încetare să se micşoreze”.

Un putrnic curent de ostilitate faţă de dictatură şi ocupantul german, faţă de participarea la războiul germano-sovietic, a cuprins intelectualitatea de cele mai diferite categorii. Expresie a stării de spirit antihitleriste a intelectualităţii îl constituie şi memoriul adrest lui Ion Antonescu, în aprilie 1944, de un număr de 66 de profesori, conferenţiari şi asistenţi de la universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, prin care cereau imediata ieşire a României din război. Adresându-se protestatar Mareşalului, universitarii patrioţi spuneau: “Coborâţi în stradă şi întrebaţi trecătorii, mergeţi în sate şi oraşe, ascultaţi glasul poporului. Pretutindeni veţi vedea deznădejdea în ochi şi acelaşi răspuns: NU! Pentru ce să mai luptăm? Interesele vitale ale statului şi poporului nostru cer imediata încetare a războiului oricare ar fi greutăţile acestui pas. Sacrificiile pe care România ar trebui să le facă vor fi incomparabil mai mici şi mai puţin dureroase decât continuarea războiului. Printre exponenţii intelectualităţii României care au semnat memoriul, înfăptuind un act de patriotism şi de curaj civic, s-au numărat şi profesorii de orientare socialistă Al. Claudian (Iaşi), P.P. Stănescu, C. Motaş (Bucureşti). În împrejurările specifice în care se afla România, determinate de prezenţa pe teritoriul ei a unui număr de circa 574.300 de militari germani, iar pe de altă parte de trenarea şi, în final, eşuarea tratativelor cu Aliaţii de la Cairo şi Stockholm, se contura, tot mai mult, soluţia înlăturării prin forţa a regimului dictatorial.

Concomitent cu demersurile pe lângă Rege şi Mareşalul Antonescu, de a scoate ţara dintr-un război evident pierdut, partidele democratice şi-au arătat tot mai mult disponibilitatea de a conlucra cu toate forţele politice antihitleriste, inclusiv cu comuniştii. După încheierea Frontului Unic Muncitoresc, procesul de crstalizare a unor alianţe politice antihitleriste şi antidictatoriale a continuat, cuprinzând un larg evantai de forţe politice. În acest context, la 26 mai 1944 s-a încheiat, pe baza unei platforme de luptă antihitleristă, Coaliţia Naţional-Democratică dintre Partidul Comunist şi organizaţiile aflate sub influenţa sa (Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Madosz-ul, Partidul Socialist Ţărănesc condus de Mihail Ralea, Partidul Naţional-Democrat al dr. Topa, Partidul Social-Democrat şi gruparea liberală de sub conducerea lui Gh. Tătărăscu. Coaliţia Naţional-Democratică, aşa cum rezultă din actul de constituire, îşi propunea să acţioneze pentru:

“1. Pregătirea acţiunii politice menite să realizeze ieşirea României din război şi încheierea armistiţiului şi a păcii cu Naţiunile Unite.
2. Eliberarea teritoriului naţional de sub jugul trupelor de ocupaţie şi reîncorporarea Transilvaniei de nord prin alungarea cotropitorilor.
3. Ieşirea României din Axă, restabilirea raporturilor tradiţionale ale României cu puterile occidentale şi cu foştii ei aliaţi şi prieteni, precum şi încheierea, în acelaşi timp, pentru epoca de după război, a unei alianţe cu Republicile Sovietice Socialiste, organizându-se astfel o colaborare permanentă în toate domeniile.
4. Reaşezarea instituţiilor democratice la temeliile vieţii politice a statului român”. Şeful grupării liberale Gh. Tătărăscu, a intreprins, prin intermediari, demersuri pe lângă Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu pentru a-i determina să adere la Coaliţia Naţional-Democratică. Aşa cum era de aşteptat, propunerea a fost respinsă de preşedintele Partidului Naţional Liberal şi, în consecinţă şi de preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc.

Concomitent, Partidul Comunist, care îşi aroga calitatea de partid democratic şi naţional, şi Partidul Social Democrat au continuat contactele şi tratativele cu P.N.Ţ. şi P.N.L. în vederea ralierii acestora la alianţele politice antihitleriste. În lunile martie şi aprilie 1944 – după cum rezultă din Sintezele Direcţiei Siguranţei asupra activităţii partidului comunist – s-au încercat noi acţiuni pentru a-i scoate din “pasivitate” pe I. Maniu şi Dinu Brătianu, şefii celor două partide democratice.

La 24 aprilie 1944, C.C. al Partidului Comunist din România a adresat conducerii Partidului Naţional Ţărănesc o scrisoare, cu un pronunţat caracter ultimativ, prin care se cerea să adere la frontul naţional de luptă al întregului popor. “Vă rugăm ca în termen de 3 zile – se cerea în scrisoare – să ne răspundeţi fie în scris, fie verbal, prin mijlocirea delegatului nostru – care a stabilit cu dv. contact permanent – dacă DA sau NU conducerea P.N.Ţ. este gata să adere la realizarea Frontului Naţional Patriotic al tuturor forţelor antihitleriste. Dacă P.N.Ţ., prin conducerea lui, va respinge într-o formă sau alta această ultimă propunere, C.C. al P.C.R. înţelege să-şi reia întreaga libertate de acţiune. El va face răspunzători în faţa întregului popor pe toţi cei care sabotează unirea forţelor antihitleriste în împrejurările de faţă”. Comuniştii abordau acum raporturile cu celelalte partide de pe poziţii de forţă, aceasta ţinând nu numai de natura lor antidemocratică, ci şi de faptul că trupele sovietice se aflau pe teritoriul naţional. Negocierile au progresat greu datorită, îndeosebi, unor obiecţii ale lui Iuliu Maniu. Punctul cel mai spinos al discuţiilor l-a constituit condiţia pusă de I. Maniu ca P.C. din România şi P.S.D. să recunoască ca nejustă anexarea Basarabiei şi Bucovinei de către Uniunea Sovietică. Cele două partide, care după încheierea F.U.M. acţionau unitar, au respins condiţia pusă de liderul naţional-ţărănist, considerând-o ca fiind nejustificată în condiţiile internaţionale de atunci şi a cărei rezolvare nu depindea de ele. Presiunea ultimativă a comuniştilor, faptul că Mareşalul Antonescu nu se arăta decis să scoată România din război şi lipsa de perspective a tratativelor diplomatice cu Aliaţii au determinat conducătorii celor două partide istorice să dea curs, spre sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, propunerilor de a participa la încheierea coaliţiei antihitleriste.

La începutul lunii mai 1944 s-a ţinut cea dintâi şedinţă a şefilor delegaţiilor celor patru partide, reprezentate de Lucreţiu Pătrăşcanu (P.C.), Constantin Titel Petrescu (P.S.D.), Iuliu Maniu (P.N.Ţ.) şi Dinu Brătianu (P.N.L.). Cu acel prilej s-a hotărât principial colaborarea şi s-a constituit un Comitet Central de acţiune. Delegaţiile celor patru partide, constituite din P. Constantinescu-Iaşi şi Vasile Bâgu (P.C.), Ştefan Voitec şi Iosif Jumanca (P.S.D.), I. Hudiţă şi N. Penescu (P.N.Ţ.), C. Bebe Brătianu, C. Zamfirescu şi V. Papacostea (P.N.L.), s-au întâlnit după câteva zile în casa lui Ghiţă Pop din str. Negru Vodă. Reprezentanţii partidelor comunist şi social-democrat au declarat, cu acel prilej, că reprezintă nu numai Frontul Unic Muncitoresc, ci şi Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor şi gruparea lui M. Ralea. Au urmat alte câteva şedinţe ţinute când la locuinţa lui Ghiţă Pop, când la locuinţa lui C. Zamfirescu din str. Cometa, în care s-au dezbătut o serie de probleme ca: denumirea coaliţiei, modul de reprezentare a celor patru partide în Biroul Comitetului Central de acţiune ş.a. Lucrările delegaţiilor erau supuse ad referendum conducerilor partidelor istorice, care-şi rezervau dreptul de a decide. Pe lângă Comitetul Central de acţiune s-a constituit un Birou, ca organ executiv, din care făceau parte: P. Constantinescu-Iaşi, Vasile Bâgu (P.C.), Ştefan Voitec şi Iosif Jumanca (P.S.D.), Ghiţă Pop şi I. Hudiţă (P.N.Ţ.), Bebe Brătianu şi C. Zamfirescu (P.N.L.). După lungi şi aprinse discuţii, acest Birou a redactat declaraţia de constituire a Blocului Naţional Democratic. La 8 iunie s-a căzut de acord asupra textului declaraţiei, care a fost supusă semnării, la 20 iunie, şefilor delegaţiilor celor patru partide. Documentul oficial de înfiinţare a Blocului Naţional Democratic l-a constituit declaraţia publică a celor patru partide, care era o platformă cu caracter antifascist şi general-democratic. Blocul Naţional Democratic prin declaraţia din 20 iunie 1944, îşi propunea următoarele ţeluri:

“1. Încheierea, fără întârziere, în baza ofertei făcute de Aliaţi, a unui armistiţiu cu Naţiunile Unite (Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii), căutând a obţine condiţiile posibile cele mai bune pentru interesele ţării;
2. Ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de ocupaţia germană, alăturarea ei de Naţiunile Unite şi restabilirea independenţei şi suveranităţii naţionale;
3. În acest scop, înlăturarea regimului de dictatură şi înlocuirea lui cu un regim constituional, democratic, pe baza drepturilor şi libertăţilor civice a tuturor cetăţenilor ţării;
4. Menţinerea unei ordini democratice şi realizarea păcii, conform cu interesele statului şi poporului român;
5. Prezentul acord intră în vigoare şi obligă partidele la organizarea şi ducerea în comun, fără nici o întârziere, a acţiunii pentru realizarea punctelor mai sus stabilite”.

În declaraţia Blocului Naţional Democratic se preciza că formaţiunile care o alcătuiesc îşi păstrează întreaga independenţă politică şi ideologică, acordul intervenit neprivind decât punctele stabilite în comunicat. Partidele Naţional-Ţărănesc şi Naţional Liberal au reuşit să blocheze încercarea partidului comunist ca formaţiunile politice obediente comuniştilor, care făceau parte din Frontul Patriotic Antihitlerist şi Coaliţia Naţional-Democratică, să fie cuprinse în Blocul Naţional Democratic. Pretextul invocat de conducerile P.N.Ţ. şi P.N.L. a fost faptul că cele patru partide ar reprezenta “aproape unanimitatea opiniei ţării şi a forţelor politice”, ceea ce de fapt era o realitate. Nu este mai puţin adevărat că motivul real pentru care au refuzat lărgirea acestei coaliţii a fost teama de o majoritate de stânga comunistă în Blocul Naţional Democratic. Nedispunând de falsa majoritate pe care le-ar fi asigurat-o formaţiunile satelite, comuniştii au trebuit să se mulţumească cu ceea ce, acum, la jumătatea anului 1944, erau dispuse să accepte partidele democratice: P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D. În raporturile dintre partidele politice democratice şi stânga comunistă, Partidul Social Democrat s-a afirmat, în această etapă ca un element de echilibru şi moderaţie. Înfăptuirea B.N.D. reprezenta un succes al forţelor patriotice şi antihitleriste şi o alternativă, credibilă, şi în tabăra Aliaţilor, la guvernarea Mareşalului Antonescu.

Relaţiile dintre partenerii B.N.D. n-au fost lipsite de divergenţe şi asperităţi, de confruntări chiar. În timp ce reprezentanţii partidului comunist acţionau în direcţia urgentării pregătirilor pentru răsturnarea regimului Antonescu, cei ai partidelor democratice căutau să le temporizeze, în speranţa că Mareşalul se va hotărâ să treacă la încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. De altfel, organele de informare, care luaseră cunoştinţă de constituirea Blocului Naţional Democratic, semnalau încercarea liderilor partidelor democratice, îndeosebi a lui Iuliu Maniu, de-a temporiza lucrurile. “Maniu este necontenit înclinat spre discuţii sterile – se menţionează într-o notă a Direţiei Siguranţei, Serviciul Secret de Informaţii din 27 iunie 1944 – pe care le utilizează ca procedeu de amânare şi ca mijloc fie pentru a se eschiva de la mari răspunderi, fie pentru a aştepta conjucturi în care să se debaraseze de angajamentele luate contra vederilor sale structurale”. Acelaşi document aprecia, cu premoniţie, că până la urmă Iuliu Maniu va fi depăşit de evenimentele ce se vor precipita şi “nu el va fi acela care va conduce destinele ţării. Sfârşitul războiului va încheia o epocă în istoria omenirii – implicit a Ţării Româneşti – şi va promova elemente al căror nume astăzi nu este cunoscut”.

Lipsite de mijloace şi capacitatea de a înfăptui obiectivele cuprinse în declaraţia B.N.D., partidele politice au recurs la colaborarea cu Regele Mihai I, singurul capabil să atragă comandanţii unor mari unităţi militare, fără de care acţiunea ar fi eşuat. Cercurile politice le era cunoscut faptul că între Mareşalul Antonescu şi Palatul Regal apăruseră, încă din septembrie 1940, fricţiuni, care s-au agravat, primind accente politice, odată cu înfrângerile suferite pe front. Referindu-se la aceste motive care au determinat Palatul să îşi asume răspunderi pe linia scoaterii României din război, Regele Mihai afirma în 1990: “La sfârşitul anului 1942 pentru noi era clar că va trebui să intrprindem ceva concret pentru părăsirea Axei. Era un adevărat scandal ce se întâmpla cu armata noastră în Rusia, pierderile ei începuseră să ne îngrozească – şi pe urmă ce însemna asta, că răspunderea pentru vieţilor atâtor români cade în sarcina unui singur om? Orice om normal s-ar fi simţit dator să protesteze în faţa unui asemenea punct de vedere. Reprezentanţii partidelor istorice erau şi ei indignaţi – dar puterea lor de influenţare fusese diminuată la minimum, ei nu mai aveau cuvânt de decizie. La sfârşitul anului 1942 ideea unei acţiuni comune pentru scoaterea ţării din război era deja cristalizată”.

În vara anului 1944, regele Mihai şi consilierii sǎi erau convinşi nu numai de necesitatea ieşirii imediate din război, dar şi de faptul că pasivitatea şi neimplicarea ar fi fost fatale instituţiei monarhice. În noaptea de 13/14 iunie reprezentanţii Palatului, armatei şi partidelor politice au discutat planul loviturii de stat, abordându-se cu precădere probleme militare. La 15 iunie 1944 regele a aprobat acest plan. După afirmaţiile regelui Mihai arestarea lui Antonescu figura în planul de acţiune ca o soluţie de “ultimă insanţă”, Mareşalul trebuia determinat ca el să realizeze scoaterea României din război.

Între 20 iunie şi 23 august 1944 au avut loc o serie de şedinţe şi consfătuiri conspirative ale reprezentanţilor partidelor componente ale B.N.D., Palatului şi ai armatei, în care au fost dezbătute probleme politice şi militare legate de declanşarea loviturii de stat. Una din problemele care au suscitat cele mai vii discuţii în cadrul acestor întâlniri a fost aceea privind componenţa noului guvern care avea să preia conducerea ţării după răsturnarea lui Antonescu. S-au propus şi discutat mai multe variante: guvern politic prezidat de I. Maniu; guvern politic prezidat de un militar; guvern politic cu reprezentanţi ai partidelor din B.N.D. ca miniştri fără portofoliu; guvern de militari. Regele Mihai şi reprezentanţii Partidului Social Democrat şi Partidul Comunist s-au pronunţat pentru un guvern politic prezidat de Iuliu Maniu. Liderul naţional-ţărănist a susţinut ideea unui guvern militar, invocând ca argument faptul că situaţia de război şi încheierea armistiţiului sunt probleme de natură militară a căror rezolvare o poate asigura mai bine un asemenea cabinet. Poziţia lui Iuliu Maniu era determinată de faptul că nu dorea să-şi asume sarcina încheierii unui armistiţiu realizat pe baza capitulării necondiţionate, aşa cum o cereau Aliaţii. În aceste condiţii, s-a avansat formula unui guvern de militari şi tehnicieni, prezidat de generalul Constantin Sănătescu, în care partidele Blocului Naţional Democratic să fie reprezentate de câte un ministru fără portofoliu. Formula de guvern a mai fost discutată şi în dimineaţa zilei de 23 august 1944 la întâlnirea dintre Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Agiu, C-tin Titel Petrescu şi Iuliu Maniu. Şi cu acest prilej, Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., a respins propunerea celorlalţi parteneri de a se constitui un guvern al celor patru partide din Blocul Naţional Democratic. La insistenţele Partidului Comunist şi Partidului Social Democrat, Iuliu Maniu a promis că, după ce va avea alte consultări, va da un răspuns definitiv în cursul zilei. În cadrul consfătuirii din dimineaţa zilei de 23 august, la care au participat C-tin Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, Iuliu Maniu a reafirmat ideea că ar fi mai bine ca armistiţiul să fie încheiat de Mareşalul Antonescu. În cele din urmă, sub acţiunea precipitării evenimentelor, s-a acceptat soluţia guvernului compus din militari cu reprezentanţi ai partidelor Blocului Naţional Democratic.

În perioada ce a premers declanşării loviturii de stat, Partidul Social Democrat a conlucrat cu Partidul Comunist în acţiunile ce le intreprindea, desfăşurând o activitate coordonată cu a acestuia în raporturile cu ceilalţi parteneri ai Blocului Naţional Democratic. Totodată, se constata o intensificare a activităţii politice a social-democraţilor. Organele represive şi de informare ale statului puneau faptul în legătură cu intenţiile acestora de a câştiga înţelegerea şi simpatia cercurilor social-democrate din apus “pentru a-şi asigura în viitor dreptul la conducerea politică a ţării”. De altfel, Aliaţii – aşa cum va relata Regele Mihai – condiţionaseră orice tratative cu opoziţia şi Palatul de includerea comuniştilor şi socialiştilor în sistemul de alianţe care pregătea scoaterea României din alianţa cu Axa. “Cererea lor ne-a surprins pe toţi în mod neplăcut – afirma regele Mihai – mai ales în privinţa comuniştilor, ale căror vederi politice ştiam că reprezintă cu stricteţe Moscova. A trebuit să cedăm în faţa acestei propuneri”.

Din relatările cu caracter memorialistic ale unor participanţi la evenimente – sursă ce se dovedeşte deosebit de preţioasă în lipsa altor documente – rezultă că planul militar concret al loviturii de stat era cunoscut numai de reprezentanţii Palatului, armatei şi, după unele aprecieri, ai Partidului Comunist. Asocierea comuniştilor avea importanţă pentru conspiratori nu datorită forţei şi influenţei acestora, ci rolului pe care l-ar fi putut avea în a influenţa în bine, în a îndulci pretenţiile Moscovei în stabilirea condiţiilor de armistiţiu. Celelalte partide componente ale Blocului Naţional Democratic, inclusiv P.S.D., erau implicate doar în activitatea politică, ce se desfăşura paralel cu cea militară şi aveau cunoştinţă doar în mare despre pregătirile ce se făceau pentru răsturnarea guvernului Antonescu. Aceasta a asigurat deplina conspirativitate a acţiunilor şi a creat o situaţie de surpriză pentru autorităţile antoneşciene şi Gestapoul german. Dintr-o scrisoare a generalului Sănătescu, publicată în “Jurnalul de dimineaţă” din 31 decembrie 1944, rezultă că Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de Informaţii, a adus la cunoştinţă lui I. Antonescu şi ambasadorului german Killinger, la 17 august 1944, informaţii complete asupra acţiunilor politice care se intreprindeau, însă n-a fost în măsură să furnizeze date asupra planului acţiunii militare. Aceasta explică, după părerea lui Sănătescu, faptul că Antonescu n-a trecut la represalii. Afirmaţiile generalului Sănătescu se coroborează cu notele Serviciului Secret de Informaţii din cadrul Direcţiei Generale a Siguranţei care la 4 august 1944, informa că partidul comunist, împreună cu partidele democratice, pregăteşte o acţiune “pentru ca în momentul când situaţia politico-militară va evolua de o aşa manieră încât o schimbare de regim se va impune urgent şi imperios, blocul politic format să preia conducerea ţării în mod normal”. La 17 august, acelaşi organ de informare comunica doar că “formula pentru constituirea guvernului de pace a fost găsită şi se aşteaptă doar momentul prielnic pentru adoptarea ei”. Organul de informare antonescian nu semnala însă nimic în legătură cu planul răsturnării prin forţa armelor a regimului. La rândul lor, la începutul lunii august, serviciile germane trasmiteau noi şi contradictorii informaţii despre situaţia din România. Astfel într-o notă informativă din 4 august, adresată Ministerului de Externe al Reichului, Andreas Schmidt, şeful grupului etnic german, aprecia situaţia politică din România ca stabilă şi că numai o schimbare a mersului operaţiunilor militare în sectorul de sud al frontului de răsărit ar putea “provoca schimbări politice în România”. Total neinformat asupra pregătirilor ce se făceau (evident, în strictă conspirativitate), A. Schmidt afirma că “fluxul caracteristic discuţiilor şi dezbaterilor politice ale personalităţilor particulare şi grupărilor politice era deja, de săptămâni, ca şi amorţit”. În schimb, el semnala că evoluţia militară din răsărit, atacurile aeriene, apropierea frontului, evacuările “presează asupra stării de spirit, măresc dificultăţile economice şi financiare”.

În primele zile ale lunii august 1944, serviciile militare şi diplomatice germane din România au fost alertate de noul comandant al grupului de armate “Ucraina de Sud”, generalul Hans Friessner, căruia i s-a părut nesigură situaţia de pe front, cât şi din spatele frontului. Deşi la plecarea din Berlin – cum singur mărturiseşte – Hitler îl sfătuise să nu-şi facă griji, deorece “Maraşelul Antonescu ne este fidel. În spatele său stau, ca un singur om, poporul român şi armata sa”, Friessner a intreprins acţiuni proprii de informare. La 1 august, însoţit de şeful statului său major, a plecat la Bucureşti, unde a avut convorbiri cu generalii Alfred Gerstenberg, Erik Hansen şi ambasadorul Manfred von Killinger, care l-au decepţionat prin necunoaşterea realităţilor şi prin soluţiile nesatisfăcătoare pe care le propuneau. Cu acel prilej, Gerstenberg, care îi făcuse o impresie bună, i-a comunicat că o singură baterie de artilerie antiaeriană ar fi suficientă “pentru a lichida orice lovitură de stat la Bucureşti”, iar ambasadorul Killinger, întrebat ce măsură preconizează pentru cazul unei crize de guvern în România, a răspuns cu naivitate: “Până acum nici un fel de măsură, nici nu este de aşteptat vreo criză de guvern”. Cât priveşte pe generalul Hansen, acesta afirmă, într-o notă în memoriile sale, că i-a declarat lui Friessner că “o răsturnare a lui Antonescu este posibilă şi că informarea sa la Cartierul general al Führerului a fost făcută cu această rezervă”. Rămânând la convingerea că situaţia politică şi militară din România este nesigură, generalul Friessner a adresat, la 3 august 1944, o scrisoare personală lui Hitler şi Ribentrop, prin care cerea să i se subordoneze toate trupele şi serviciile germane din România şi să i se acorde dreptul de a organiza un sistem propriu de informare pe întreg teritoriul românesc. Această cerere a găsit audienţă la Înaltul Comandament Militar german (O.K.W.), care a încercat să obţină de la Hitler un ordin în acest sens. A survenit însă, la 5 august 1944, ultima întâlnire Hitler-Antonescu, în urma căreia, O.K.W. a respins propunerile ambiţiosului Friessner.

Fluxul informaţional de la serviciile germane spre Reich a continuat până la 23 august 1944. Astfel într-o notă informativă a Serviciului Central de Siguranţă al Reichului, din 5 august 1944, privind situaţia politică din România, se preciza: “Evoluţia politicii interne în primele patru săptămâni arată clar o trecere a întregii opoziţii spre stânga, cu aceasta preluarea conducerii acestei opoziţii de către Partidul Comunist”. Rezultă aşadar, că serviciile de contrainformaţii germane erau la curent cu progresele care se făcuseră pe linia coalizării opoziţiei, inclusiv cu rolul tot mai important ce şi-l asumase partidul comunist în cadrul acestui sistem de alianţe. În document se relata că “se va încerca să se înfiinţeze, sub conducerea comunistă, un fel de guvern al “Frontului popular”, al cărui scop ar fi obţinerea condiţiilor de armistiţiu cu Uniunea Sovietică şi influenţarea opiniei publice în sensul că acesta “ar fi garantul independenţei României”. Referirile sunt evidente la constituirea Blocului Naţional Democratic şi la unele din obiectivele Declaraţiei acestuia din 20 iunie 1944. Ceea ce nu cunoşteau serviciile de contrainformaţii germane şi nu vor afla nici mai târziu, era planul militar al loviturii de stat, aflat într-un stadiu avansat al pregătirilor. Aceasta rezultă foarte clar din concluzia informării: “Acum, ca şi înainte, raporturile de putere politică se află exclusiv în mâna Mareşalului şi a armatei române. Opoziţia nu are în spatele ei, încă, o mişcare care să aibă posibilitatea de a smulge Mareşalului puterea”. În aceste condiţii, de relativă relaxare a forurilor politice şi militare germane, apare stranie telegrama lui Hitler, adresată la 6 august 1944 Amiralului Mării Negre (A.S.M.) şi conducerii marinei de război germane (S.K.L.), cuprinzând ordinul de a lua unele măsuri de precauţie pentru cazul în care România ar ieşi din război sau s-ar organiza un “puci politic intern”. În ordin se făcea referire la atitudinea “labilă” a României, dar se preciza că, “deocamndată nu există nici un motiv” de temere. Oricum, acest ordin al Führerului rămâne straniu şi prin faptul că el n-a fost trasmis celorlalte misiuni militare de pe teritoriul României şi nici Grupului de armate “Ucraina de Sud”.

În jurul datei de 10-11 august, la sfatul ofiţerilor patrioţi angajaţi în acţiunea de ieşire din alianţa cu puterile Axei, regele a acceptat ziua de 26 august 1944 ca dată a declanşerii loviturii de stat. Evocând acest moment regele Mihai relatează: “Ziua acţiunii a fost stabilită pentru data de 26 august. Eram la Sinaia. În vederea acestei decizii, eu personal am trimis o telegramă, acum însă în Italia, la Marele Comandament Aliat. În telegramă, ceream bombardament american, în câteva puncte strategice din afara Bucureştiului. Cred că nu mă înşel, era vorba de 4 asemenea puncte. Nu am primit răspuns. Cam în acelaşi timp, la 10 august, dovedindu-se încă o dată neiformat, Killinger trasmitea superiorilor săi la Berlin: “Situaţia e pe deplin sigură. Regele Mihai garantează alianţa cu Germania”. Potrivit informaţiilor lui Klugkist, consilier al Legaţiei germane la Bucureşti, câteva zile mai târziu, la 15 august, colonelul Bauer, şeful Abwer-ului din România, l-a informat pe Killinger că, pentru 26-27 august, regele ar fi convocat un consiliu de coroană cu participarea ambilor comandanţi ai altor două armate române ce trebuiau să vină de pe front, la care urma să se hotărască poziţia României faţa de război. Dar, Killinger a nesocotit această avertizare, deorece informaţiile sale, obţinute pe alte canale, indicau că Mareşalul Antonescu va continua “marşul” alături de Germania.

În faza premergătoare actului de la 23 august 1944 au fost informaţi, despre acţiunea ce se pregătea, reprezentanţii Naţiunilor Unite, prin intermediul lui Alexandru Creţeanu, ambasadorul României la Ankara, prin Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, care se aflau la Cairo. Cu Uniunea Sovietică legăturile au fost stabilite prin Alexandra Kollontay, ambasadorul acestei ţări în Suedia. Partidul Social Democrat, la rândul său, a informat de două ori în scris Internaţionala Socialistă şi Partidul Laburist englez despre mişcarea de rezistenţă din ţară. Se hotărâse, de asemenea, ca generalul Aldea să plece la Moscova cu plenipotenţă din partea regelui şi a Blocului Naţional Democratic pentru tratative în vederea încheierii armistiţiului. Dificultăţi de ordin militar şi tehnic au împiedicat ducerea la îndeplinire a acestei misiuni.

La 20 august 1944 s-a declanşat marea ofensivă sovietică în sectorul Iaşi-Chişinău, trupele Frontului 2 ucrainian rupând, încă din primele zile, apărarea pe direcţiile principale ale celor două fronturi. În aceste condiţii grave, Antonescu a plecat pe front, pentru a analiza, împreună cu comandamentul german, măsurile ce se impuneau pentru a stăvili ofensiva sovietică. La 21 august, Hans Friessner, comandantul Grupului de armate “Ucraina de Sud”, în cadrul unei întrevederi, i-a atras atenţia Mareşalului asupra zvonurilor care circulau cu privire la o posibilă schimbare a poziţiilor României faţă de război. Antonescu a bagatelizat aceste zvonuri şi a dat, în continuare, asigurări de loialitate. La 22 august 1944, în deplină derută provocată de marea ofensivă sovietică, Mareşalul Antonescu s-a reîntâlnit cu generalul Hans Friessner la Slănic Moldova, unde se afla Comandamentul Grupului de armate “Ucraina de Sud”. De comun acord, cei doi au hotărât ca trupele germane şi române să fie retrase pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila-Dunărea maritimă, măsură care n-a mai putut fi pusă în aplicare.

În după-amiaza zilei de 22 august, reîntors de pe front, Ion Antonescu a avut succesiv, convorbiri cu Ion Mihalache, ca delegat al Partidului Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat şi cu dr. Carl Clodius, cu care a abordat problema ieşiri din război cu avizul prealabil al lui Hitler. Cum acestă încercare n-a fost încununată de succes, în dimineaţa zilei de 23 august 1944 Iuliu Maniu şi C-tin Titel Petrescu, întruniţi în casa lui Dinu Brătianu, au hotărât să-l trimită pe Gheorghe Brătianu să facă o ultimă încercare pe lângă Antonescu pentru a-l convinge să iasă din război. În jurul orelor 10, Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Snagov, unde a avut o întrevedere cu Ion şi Mihai Antonescu. Mareşalul Antonescu s-a declarat dispus să încheie armistiţiul cu Puterile Aliate, indiferent de părerea germanilor, cu singura condiţie să i se aducă asentimentul în scris al şefilor partidelor din opoziţie. Gheorghe Brătianu şi-a asumat sarcina să obţină şi să aducă acest consinţământ până la ora 15 şi să-l prezinte lui Mihai Antonescu. Referindu-se la acest episod, Mareşalul Ion Antonescu va declara la proces: “Am spus: iată, d-le Brătianu, fac armistiţiu, dar îmi trebuie această scrisoare de garanţie, fiindcă e vorba de o răspundere istorică şi atunci luaţi-vă si dv. acestă răspundere printr-un act scris, nu discuţiuni care se pierd şi care pot fi negate mâine. Gheorghe Brătianu a răspuns: “Mă duc să vă aduc scrisorile – era vorba de scrisorile d-lor Maniu şi Brătianu”.

În prima parte a zilei de 23 august, Gheorghe Brătianu, reîntors la Bucureşti, a informat pe cei trei şefi de partide: Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu şi C-tin Titel Petrescu despre rezultatul misiunii sale. Ei s-au declarat de acord să dea asentimentul scris Mareşalului în cursul zilei. Liderii partidelor politice din B.N.D. (I. Maniu, C.I.C. Brătianu, C-tin Titel Petrescu) n-au mai redactat scrisoarea cerută cu insistenţă de Ion Antonescu, deşi Gheorghe Brătianu îl anunţase pe Mihai Antonescu că, în audienţa la rege, se poate prevala de acordul acestora. Interceptarea unei convorbiri telefonice la reşedinţa regelui de la Sinaia, din care rezulta că a doua zi Mareşalul va pleca pe front, ceea ce ar fi putut zădărnici întreg planul loviturii de stat, a prcipitat evenimentele. “Convorbirea cu Mareşalul trebuia să aibă loc cu orice preţ – va mărturisi regele Mihai -, plecarea lui zădărnicea totul. Eventualitatea arestării lui figura în planul de acţiune numai în ultima instanţă, pentru că noi trebuia să-l determinăm pe el să comande retragerea. În aceste condiţii, în după-amiaza zilei de 22 august, regele i-a convocat la Palat, pentru a doua zi, pe Ion Antonescu şi pe Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri pentru a discuta situaţia de pe front. După alte surse, Mareşalul a cerut audienţă la rege pentru orele 16,00. În după-amiaza zilei de 23 august, în jurul orelor 16,30, a început audienţa lui Ion Antonescu la regele Mihai. La refuzul Mareşalului de a încheia armistiţiul fără să-l avizeze pe Hitler şi fără îndeplinirea anumitor condiţii (consultarea cabinetului său, obţinerea unor garanţii teritoriale de la Aliaţi, intrarea Turciei în război, pentru a uşura debarcarea de trupe britanice la Constanţa), regele, făcând uz de prerogativele sale de şef al statului, l-a demis şi a dispus arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu. În legătură cu conţinutul discuţiilor dintre Rege şi Mareşal, cu prilejul ultimei audienţe şi a arestării, există o serie de variante, consecinţă a folosirii unor surse diferite şi contradictorii. Regele Mihai rezumă astfel convorbirea cu Antonescu: “Cât timp a durat discuţia, un ceas, un ceas şi mai bine, am încercat şi eu şi Sănătescu să-l facem pe Mareşal a înţelege că războiul nu mai poate fi continuat în direcţia aceea şi că trebuie să procedeze cât mai grabnic la un armistiţiu. Chiar şi Mihai Antonescu a încercat acelaşi lucru. Mareşalul a refuzat net”. Întrebat ce motiv a invocat Antonescu, regele afirmă: “Îl ştie toată lumea, dar foarte puţini îl înţeleg. Că el şi-a dat cuvântul de onoare de ofiţer în faţa lui Hitler ca să meargă cu el până în pânzele albe şi că fără aprobarea lui Hitler el nu retrage trupele de pe front”. La actul arestării Mareşalul Antonescu de către regele Mihai şi anturajul său nu a participat nici un reprezentant al Blocului Naţional Democratic. Deşi erau la curent cu măsura ce urma să fie adoptată şi deşi erau căutaţi de Palat, I. Maniu, C.I.C. Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu n-au fost găsiţi.

După arestarea guvernului Antonescu au sosit la Palat reprezentanţii Blocului Naţional Democratic, printre care şi Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social Democrat. A fost format un guvern compus din militari şi tehnicieni sub preşedinţia generalului C. Sănătescu, având ca miniştri fără portofoliu pe reprezentanţii celor patru partide care alcătuiau Blocul Naţional Democratic. Reprezentantul P.C., Lucreţiu Pătrăşcanu, avea şi interimatul la Ministerul Justiţiei. Proclamaţia, discutată şi definitivată într-o şedinţă comună a reprezentanţilor Blocului Naţional Democratic şi ai Palatului, căreia regele i-a dat citire şi a fost difuzată în repetate rânduri la radio, începând cu ora 22, a adus la cunoştinţa ţării şi opiniei publice mondiale victoria poporului român care s-a descătuşat de alianţa cu Axa şi a hotărât să-şi restabilească independenţa. Dar iată textul Proclamaţiei regale:

“Români,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.
“Români,
Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.
Români,
Poporul nostru înţelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui. Toţi cetăţenii să se strângă în jurul tronului şi al guvernului pentru salvarea patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului, se opune voinţei poporului, este un trădător.
Români,
Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate.
Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină.
Români,
De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva orcărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărâ singuri soarta depinde viitorul ţării noastre.
Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite”.

În seara zilei de 23 august 1944, imediat după arestarea lui Antonescu, a fost adoptat decretul nr. 1619 semnat de rege, prin care generalul de corp de armată Constantin Sănătescu era numit prim-ministru. Au urmat apoi decretele nr. 1620, 1621, 1622,1623 semnate de rege şi prim-ministru, prin care au fost numiţi membrii guvernului şi alte persoane cu funcţii de răspundere. Evenimentele de la 23/24 august 1944 au constituit o surpriză totală pentru aparatul militar şi civil hitlerist, fapt ce explică reacţia sa confuză şi tardivă, dar disperată şi hotărâtă să înăbuşe actul de voinţă al poporului român.

În zorii zilei de 24 august 1944 a apărut primul număr al ziarului “Libertatea”, organul Partidului Social Democrat. Redactat în cursul nopţii istorice de către un colectiv de cunoscuţi militanţi şi publicişti socialişti, printre care Constantin Titel Petrescu, Ştefan Voitec, Lothar Rădăceanu, Nicolae Deleanu, Ion Pas ş.a., ziarul aducea la cunoştinţa ţării victoria împotriva fascismului. Adresând-se ţării, în acele zile fierbinţi, Comitetul Executiv al P.S.D. cerea ca toţi cetăţenii “să se considere din acel moment mobilizaţi în slujba patriei, aşa cum a cerut-o guvernul legal al ţării, în ultima sa proclamaţie”.

Din analiza faptelor şi proceselor istorice, aşa cum se pot ele recompune din documente, rezultă că Partidul Social Democrat – sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu – s-a afirmat, în aceşti ani de grea cumpănă pentru neamul românesc, ca o forţă politică democratică şi naţională, care şi-a asumat răspunderi de importanţă istorică. Angajat în mişcarea de rezistenţă antihitleristă încă din anii 1942-1943, Partidul Social Democrat a fost implicat, începând cu aprilie 1944, în întreg sistemul de alianţe politice care vizau scoaterea României din alianţa cu Puterile Axei, răsturnarea regimului dictatorial, revenirea la sistemul politic parlamentar-constituţional şi restabilirea legăturilor cu democraţiile occidentale, aliaţii tradiţionali ai României. Partidul Social Democrat, ca şi celelalte forţe politice democratice şi patriotice, au sperat că actul de la 23 august 1944 va deschide o nouă perioadă în istoria ţării, în care pacea, democraţia şi justiţia socială se vor instaura. Speranţele s-au năruit mai repede decât prevesteau cele mai pesimiste voci. România nu numai că n-a revenit în tabăra ţărilor democratice, dar a fost transformată într-un satelit sovietic.

Cele prezentate mai sus reprezinta versiunea oficialǎ a actului (loviturii de stat) de la 23 August 1944. Din discuţiile cu Dl. Gheorghe Brǎtescu, s-a desprins o altǎ variantǎ, mai aproape de adevǎr, a actului de la 23 August 1944. Gheorghe Brǎtescu veteran al Partidului Social Democrat, redactor la ziarul Libertatea, ziar fondat de Constantin Titel Petrescu în noaptea de 23 August 1944, a participat la Congresul din Martie 1946 al Partidului Social Democrat, fiind însǎrcinat cu redactarea procesului verbal. Acest congres a marcat sciziunea în partid, între autonomişti (cei care vroiau sa participe la viitoarele alegeri pe liste proprii), conduşi de Constantin Titel Petrescu şi cei care vroiau sǎ participe pe liste comune cu Partidul Comunist la viitoarele alegeri, aceştia fiind conduşi de Ştefan Voitec şi Lothar Rǎdǎceanu la care s-a adǎugat şi Şerban Voinea care l-a trǎdat pe Constantin Titel Petrescu chiar în timpul congresului, el fiind desemnat sǎ prezinte teza autonomiştilor.

Revenind la actul de la 23 August 1944, Gheorghe Brǎtescu a fost în miezul acestor evenimente, unchiul sǎu fiind şoferul mareşalului Ion Antonescu. Mareşalul Ion Antonescu ajunsese la un acord de principiu cu sovieticii prin canalul de la Stockholm, negocieriile fiind purtate de ambasadorul României – Frederic Nanu cu ambasadorul Uniunii Sovietice – Alexandra Kollomntay. Acest acord, ce urma sǎ fie semnat de Mareşalul Antonescu şi trasmis la Stockholm prevedea ca; România sǎ se elibereze singurǎ de germanii, trupelor sovietice li se va asigura douǎ culoare de trecere prin nordul Moldovei în Ardeal, piederea Basarabiei şi plata de despǎgubiri de rǎzboi, recuperarea Ardealului de Nord şi participarea României, alǎturi de puterile aliate, la rǎzboiul antihitlerist. Regele Mihai a fost informat de acest fapt, de cǎtre Neagu Djuvara (un trǎdǎtor) care era şeful cifrului de la Ministerul de Externe şi care urma sǎ ducǎ acordul scris la Stockholm dar care n-a mai ajuns, opridu-se prin Germania sǎ ducǎ diverse comisioane la cunoscuţi (declaraţia lui). În dupǎ-amiaza zilei de 23 August 1944, Mareşalul Ion Antonescu a convocat la Snagov, şedinţa Consiliului de Miniştri la care urma sǎ fie aprobat acordul cu sovieticii. La aceastǎ şedinţǎ a participat şi consilierul regelui Mihai, Ioan Mocsony-Stârcea, care a plecat din timpul şedinţei şi la informat pe rege. Mareşalul Ion Antonescu a cerut audienţă la Rege pentru orele 16,00. În după-amiaza zilei de 23 August, în jurul orelor 16,30, a început audienţa lui Ion Antonescu şi Mihai Antonescu la regele Mihai, audienţǎ la care nu a participat nici-un reprezentant al Blocului Naţional Democrat. Regele Mihai, pentru a-şi însuşi meritul încheierii armistiţiului cu puterile aliate şi bazându-se pe acordul de principiu realizat la Stockholm, acord care ne-având semnǎtura mareşalului Antonescu nu valora nimic, acţionînd ca un trǎdǎtor, l-a arestat pe Mareşal şi pe Mihai Antonescu, pe care i-a predat agentului Moscovei-Emil Botnǎraş (ing. Ceauşu), a lǎsat armata farǎ apǎrare, practic a predat-o inamicului, ne-având nici-o garanţie, dovadǎ fiind cǎ sovieticii ne-au luat 200.000 de prizonieri din care s-au mai întors 40.000, în anul1948. Pasajul din Proclamaţia fǎcutǎ la Radio fiind grǎitor,

“România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”.

Armistiţiul cu Uniunea Sovieticǎ a fost semnat la Moscova, de o delegaţie condusǎ de Lucreţiu Pǎtrǎşcanu, abia în 12 Septembrie 1944, când Armata Roşie a ajuns la Bucureşti, în condiţii mult mai grele decât acordul de principiu la care ajunsese Mareşalul Ion Antonescu.

In preajma zilei de 23 August al anul de graţie 2023, ROMÂNIA se aflǎ într-o situaţie similarǎ cu cea din anul 1941 (21 iunie 1941 reprezintǎ data intrǎrii României în rǎzboiul anti-sovietic alǎturi de Germania hitleristǎ), ca membrǎ a NATO, cu trupe strǎine pe teritoriul naţional, cu conflictul din Ucraina de la graniţele Ţǎrii şi pericolul de a fi târâtǎ direct în acest conflict. România nu trebuia sǎ se implice în nici-un fel în conflictul din Ucraina.

Cea mai bunǎ politicǎ ce ar trebui urmatǎ de România, adecvată intereselor sale vitale, având în vedere poziţa sa geografică ar fi de NEUTRALITATE şi ieşirea din NATO.

Preşedinte PSDM
Constantin V. IONESCU

Bibliografie:
– Istoria social-democraţiei din România de Nicolae Jurcă;
– Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944 de A. Simion.